Despre iubire

Vorbim tot timpul despre iubire. O facem gândindu-ne, în general, la noi, la felul în care iubim, la ceea ce așteptăm să trăim sau să ni se întâmple prin iubire. Adesea, în numele acestei iubiri, avem pretenții, cerem, abuzăm, amenințăm, suntem geloși sau devenim nebuni. Puțini dintre noi sunt capabili de o dragoste care să nu se refere la propriile nevoi, care să nu aibă ca scop propriile beneficii.
Abraham Maslow a schimbat psihologia prin ceea ce este cunoscut drept „piramida nevoilor”. El a susținut că motivația omului se bazează fie pe „deficit”, fie pe „creștere”. Asfel, primele straturi ale piramidei corespund unor nevoi ce ne sunt familiare: fiziologice, securitate, apartență, iubire, recunoaștere sau prestigiu. Toate acestea corespund, în concepția lui Maslow, motivațiilor de deficit. În vârful piramidei sunt plasate nevoile de autoactualizare și autorealizare, caracteristice celor puțini dintre noi, motivați de creștere. Aceștia sunt persoane care-și cunosc potențialul, nu au nevoie de recompense, sunt mai puțin dependente, nu au nevoie de altcineva pentru a se simți împliniți. Dragostea este diferită, crede Maslow, pentru cele două tipuri de motivații. Indivizii motivați de creștere nu se raportează la ceilalți ca la o sursă de avantaje, ci îi privesc ca pe niște ființe complexe, oferindu-le independendență și autonomie, în timp ce indivizii motivați de deficit relaționează doar cu ceea ce le este util din celălalt, doar cu partea care poate sluji nevoilor sale, celelalte aspecte fiind privite ca defecte ce trebuie îndreptate sau subminate.
În „Arta de a iubi”, Erich Fromm își pune și el problema dragostei mature, care nu se bazează pe nevoi. Consideră, ca și Maslow, că gradul de dezvoltare a caracterului nostru e cel ce influențează felul în care iubim. Dragostea ar trebui să fie o atitudine, un proces activ, nu o stare pasivă, ar trebui să fie „a dărui”, nu „a primi”. Nu ceea ce deține îl caracterizează pe bogat, ci ceea ce dăruiește, fără a aștepta ceva în schimb. El numește un astfel de individ „productiv”, pentru că iubirea lui poate deveni sursă de creștere sau de dezvoltare pentru celălalt. Un astfel de om și-a depășit dependențele, iluzia puterii, dorința de control sau de exploatare. Individul care nu are aceste calități este incapabil să se dăruiască. Prin urmare, atunci când se va simți obligat să ofere ceva, va simți că este sărăcit sau epuizat, dacă nu va primi nimic în schimb. Putem numi „iubire” ceva ce oferim doar cu o anume condiție?
Crăciunul este un bun prilej de a ne gândi la iubirea pe care o oferim, atât aproapelui nostru cât și străinului. Care este logica pentru care Dumnezeu ne îndeamnă să-l iubim pe cel neajutorat, pe sărac, pe orfan, pe cel fără casă sau pe cel flămând? Oare pentru că știe că aceștia vor rămâne ultimii, fiind mai puțin capabili de a servi unor scopuri meschine?