Psihoterapii

February 12, 2011

Bătaia nu e ruptă din Rai

Filed under: Articole — Elena Georgescu @ 9:53 pm
Tags: , , ,

Acum vreo două săptămâni, la sugestia unei prietene, am intrat pe un blog dedicat mamelor pentru a citi un post despre pedepsele aplicate copilului. Se explica acolo cât de bine este să începi să-ți bați copilul, chiar dacă are numai 15 luni, erau arătate avantajele metodei, ba exista chiar şi o metodologie. Aș fi dat un link, numai că postul respectiv a dispărut, ca urmare, probabil, a reacțiilor primite. În fine, nu la mamele respective sau la metodele de-a dreptul inumane cu care spuneau că își educă odraslele aş dori să mă refer. Aş dori să explic de ce bătaia nu este ruptă din Rai. Voi folosi în acest scop stadiile de dezvoltare ale copilului stabilite de către psihanalistul Erik Erikson.

Naştere – 18 luni
De la naștere până pe la un an şi jumătate, copilul trăiește o perioadă în care există o luptă interioară: construirea încrederii versus pierderea acesteia. Relația cu mama este esențială pentru că aceasta constituie, pentru copil, sursa de hrană și de căldură, deci de viață. Copilul vine într-o lume care îi e nesigură pentru că nu o cunoaște dar în care ar putea avea încredere, cu ajutorul mamei. Dacă nevoile copilului sunt împlinite, atunci el va invăța să se încreadă în mediul înconjurător și în sine. Dacă mama va fi dură, rejectivă, îl va agresa fizic, îl va manevra cu gesturi aspre sau îl va lăsa prea mult să aștepte înainte de a-i satisface o nevoie, copilul va învăța să privească cu neîncredere și scepticism lumea, obicei pe care-l va păstra toată viața.

18 luni – 3 ani
Perioada corespunde, din punct de vedere psihologic, unei alte crize: dorinţa de autonomie versus îndoiala. În această perioadă copilul învață să meargă și să vorbească. Astfel, dependența lui de cei din jur scade. Conflictul este dat de faptul că, deși își dorește să capete mai multă independență și autonomie, știe că nu se poate descurca singur și că are nevoie de protecție. Astfel, ideal este să fie lăsat să descopere lucruri despre el și despre mediul înconjurător, sub supraveghere. Dacă părintele va fi restrictiv sau agresiv în această perioadă, dacă va considera că știe el mai bine ce e bine pentru copil, îl va face să se simtă slab și neputincios, sentimente ce nu-l vor părăsi niciodată.

3 ani – 6 ani
Perioada cuprinsă între vârstele de 3 și de 6 ani este caracterizată de criza inițiativă versus vinovăție. În acest răstimp copilul devine mai sigur pe el și ceva mai agresiv în explorarea mediului pe care dorește să îl cunoască. Se întâmplă acest lucru pentru că e curios și are, de-abia acum, uneltele necesare pentru a-și satisface această curiozitate. A învățat deja să alerge, să deseneze, să folosească anumite obiecte, devine coerent în vorbire. Este perioada inițiativelor și trebuie încurajat să le aibă. Un copil pedepsit pentru inițiative va crede despre el că este vinovat pentru ceea ce este. Ca adult, va crede la fel.

6 ani – 12 ani
Copilul trăiește, în această etapă a vieţii, conflictul dintre nevoia de a produce versus sentimentul de inferioritate. Relația cu școala este foarte importantă în această perioadă. Copiii învață acum să se raporteze la mediul exterior familiei. Lăsat singur la școală, înțelege că este responsabil pentru ceea ce face și învață acolo. Dacă are succes, își va întări sentimentul de încredere în forțele proprii și va continua să se străduiască. Dacă așteptările celor din jur vor fi prea mari și el va crede că nu le poate împlini, dacă este certat, jignit sau devalorizat pentru rezultatele lui, va dezvolta sentimente de inferioritate și de incapacitate care-l vor împiedica mereu să învețe.

12 ani – 18 ani
În această perioadă, apare confictul între construirea identității și confuzia dată de asumarea rolurilor. Este o perioadă încărcată de schimbări la nivel fizic, psihologic și emoțional. Pe de o parte, adolescentul încearcă să se definească, să afle cine e și cine devine, să-și construiască o identitate. Pe de altă parte, este distribuit în niște roluri pe care și le dorește sau nu. Dacă aceste roluri vin spre a-l contura și a-l împlini, atunci raspunsurile cu privire la identitatea lui sunt ușor de găsit. În caz contrar, se va teme mereu de roluri și va deveni adultul care nu-și asumă nicio responsabilitate din proprie voință.
Din toate acestea nu trebuie să înțelem că un copil nu trebuie pedepsit. Această metodă poate fi utilă uneori, deși recopensa funcționează mult mai bine și mai ușor. Pedeapsa care implică abuzuri fizice și verbale, adică bătaia şi jignirile, este cea la care trebuie să renunțe orice părinte. Nu doar că este inumană și ineficientă, dar aduce prejudicii grave în dezvoltarea sănătoasă a copilului.

Advertisements

January 22, 2011

În derivă

Filed under: In Treatment — Elena Georgescu @ 7:50 pm
Tags: , , , ,

Multă lume urmărește „În derivă”, serial produs şi transmis în România de HBO. Pentru că n-aş vrea să stric surpriza celor care îl urmaresc, cu interpretări sau cu referiri la episoade care încă nu s-au derulat, voi aștepta încheierea seriei, urmând apoi să comentez fiecare proces sau relație în parte.
„În derivă” este varianta românească a unui serial israelian, numit „BeTipul”, după care s-a făcut şi o variantă americană, „In Treatment” (cu Gabriel Byrne în rolul principal). Pe aceasta din urmă am urmărit-o cu atenţie de două ori. Nu doresc să aduc critici ecranizării românești (m-am bucurat foarte mult că HBO a ales ca tocmai acest serial să fie produs în România) şi nici n-aş vrea să vorbesc despre meserii la care nu mă pricep, anume cele legate de film. Totuşi, diferențele de interpretare între „In Treatment” şi „În derivă” schimbă mesajul și modul de raportare al pacientului la terapeut și invers, prin urmare se modifică dinamica terapiei. Din punctul de vedere al profesiei mele, ele duc în zone diferite.
Într-un proces terapeutic, cea care vindecă este relația dintre psihoterapeut şi pacient, dincolo de ceea ce se spune ori se întâmplă în cadrul şedinţelor. Cred că ecranizarea românească suferă de pe urma faptului că relațiile terapeutului cu pacienții săi par inconsistente şi ai senzația că, în orice clipă, se pot destrăma. Părţile îşi sunt ostile, terapeutul pare uneori plictisit și sătul, pacienții nu par să sufere prea tare. Relația dintre terapeut și pacienta de luni (interpretată excelent în „In Treatment” de Melissa George, iar în varianta românească de Maria Dinulescu), este, pentru mine, neverosimilă. Faţă de „In Treatment”, în varianta românească lipsește chimia dintre cei doi, ea e mai mult copil decât femeie, iar el este un bărbat care nu prea are poftă nici de propriii săi copii. Ședințele de vineri au și ele mici dificultăți. Terapetul care îl supervizează pe Andrei Poenaru este o femeie care pare să-i fi fost cândva colegă de școală, nu profesoară. În plus, pare permanent supărată pe el pentru ceva anume din trecut și îl dădăcește ca o mama ultraprotectivă, ceea ce nu descrie o relație reală de supervizare. Felicitări însă pentru Bogdan Dumitrache, care a intrat perfect în pielea personajului Tudor.
Cu toate aceste lipsuri legate de „aclimatizarea” serialului, mă bucur să-l urmăresc. Cred, mai ales, că ar putea schimba mentalitatea românilor în ceea ce priveşte psihoterapia.

December 24, 2010

Despre iubire

Filed under: Articole — Elena Georgescu @ 6:28 pm
Tags: , ,

Vorbim tot timpul despre iubire. O facem gândindu-ne, în general, la noi, la felul în care iubim, la ceea ce așteptăm să trăim sau să ni se întâmple prin iubire. Adesea, în numele acestei iubiri, avem pretenții, cerem, abuzăm, amenințăm, suntem geloși sau devenim nebuni. Puțini dintre noi sunt capabili de o dragoste care să nu se refere la propriile nevoi, care să nu aibă ca scop propriile beneficii.
Abraham Maslow a schimbat psihologia prin ceea ce este cunoscut drept „piramida nevoilor”. El a susținut că motivația omului se bazează fie pe „deficit”, fie pe „creștere”. Asfel, primele straturi ale piramidei corespund unor nevoi ce ne sunt familiare: fiziologice, securitate, apartență, iubire, recunoaștere sau prestigiu. Toate acestea corespund, în concepția lui Maslow, motivațiilor de deficit. În vârful piramidei sunt plasate nevoile de autoactualizare și autorealizare, caracteristice celor puțini dintre noi, motivați de creștere. Aceștia sunt persoane care-și cunosc potențialul, nu au nevoie de recompense, sunt mai puțin dependente, nu au nevoie de altcineva pentru a se simți împliniți. Dragostea este diferită, crede Maslow, pentru cele două tipuri de motivații. Indivizii motivați de creștere nu se raportează la ceilalți ca la o sursă de avantaje, ci îi privesc ca pe niște ființe complexe, oferindu-le independendență și autonomie, în timp ce indivizii motivați de deficit relaționează doar cu ceea ce le este util din celălalt, doar cu partea care poate sluji nevoilor sale, celelalte aspecte fiind privite ca defecte ce trebuie îndreptate sau subminate.
În „Arta de a iubi”, Erich Fromm își pune și el problema dragostei mature, care nu se bazează pe nevoi. Consideră, ca și Maslow, că gradul de dezvoltare a caracterului nostru e cel ce influențează felul în care iubim. Dragostea ar trebui să fie o atitudine, un proces activ, nu o stare pasivă, ar trebui să fie „a dărui”, nu „a primi”. Nu ceea ce deține îl caracterizează pe bogat, ci ceea ce dăruiește, fără a aștepta ceva în schimb. El numește un astfel de individ „productiv”, pentru că iubirea lui poate deveni sursă de creștere sau de dezvoltare pentru celălalt. Un astfel de om și-a depășit dependențele, iluzia puterii, dorința de control sau de exploatare. Individul care nu are aceste calități este incapabil să se dăruiască. Prin urmare, atunci când se va simți obligat să ofere ceva, va simți că este sărăcit sau epuizat, dacă nu va primi nimic în schimb. Putem numi „iubire” ceva ce oferim doar cu o anume condiție?
Crăciunul este un bun prilej de a ne gândi la iubirea pe care o oferim, atât aproapelui nostru cât și străinului. Care este logica pentru care Dumnezeu ne îndeamnă să-l iubim pe cel neajutorat, pe sărac, pe orfan, pe cel fără casă sau pe cel flămând? Oare pentru că știe că aceștia vor rămâne ultimii, fiind mai puțin capabili de a servi unor scopuri meschine?

June 18, 2010

Despre viață și demnitate

Filed under: Articole — Elena Georgescu @ 5:08 pm
Tags: , ,

Mă uit la televizor, întrebându-mă dacă această față a societății noastre este, într-adevăr, un  efect al crizei economice ori reprezintă, de fapt, ceva ce noi am creat, asemenea lui Frankenstein. Mi-e teamă că suntem supuși unui proces de dezumanizare și că, pe lângă această criză financiară, parcurgem una mult mai gravă, a umanului. Este normal, probabil, ca o societate să fie stratificată, dar ura claselor și a categoriilor de orice fel între ele se naște doar din pântecele unei societăți violate. De fapt, nu ura este cea care leagă puterea de popor, așa cum nu ea aduce lupii la stână. Între lupi și oi nu e nimic personal. Foamea este cea care-l determină pe lup, ca și faptul că are colți. Oilor doar le e frică.

Am constatat cu surprindere, într-o discuție cu o femeie bolnavă de cancer, că se teme mai tare că va deveni o povară și mai grea pentru fiica ei, după ce pensia îi va fi diminuată, decât de boala în sine. Am aflat astfel că, pentru unii oameni, demnitatea este mai importantă decât viața. Nu e demnitatea unui om un lucru pe care șeful lui ar trebui să-l prețuiască? Nu este important pentru un conducător ce fel de oameni i se supun? Singurul motiv de bucurie nestăvilită a rămas șansa de a spune „eu sunt mai presus de tine”? Cum s-a ajuns ca asta să fie esența existenței noastre?

Era o vreme când ne puteam simți conectați unul cu celălalt. Te uitai în ochii unui om și știai imediat dacă poți avea încredere în el. Strângeai mâna unui necunoscut și, poate, legai o prietenie. Este greșit să credem că aceste aptitudini s-au pierdut de frica sărăciei ce amenință să vină. Vinovată este sărăcia dinăuntrul nostru, faptul că am depășit granița difuză dintre vigilență și paranoia, că nevoia de putere și de dominație, care s-a ivit din frumoasa dorință de a străluci, s-a transformat în fetiș, că puterea este folosită pentru a distruge, nu pentru a proteja, că s-au găsit unități de măsură pentru om cum ar fi banul sau competența, că atunci când avem control sau putere asupra altora nu ne gândim decât la ceea ce aceștia pot face pentru noi.

O despărțire definitivă între om și realitatea pe care tot el a zămislit-o amenință să se întâmple, iar odată cu ea se va produce prăbușirea uneia din părți. Pentru om, această prăbușire va însemna ori moarte, ori altoirea fiecărei celule din el cu cinism și nepăsare.

Unii vor încerca să scape plecând, însă vor fi puțini. Nu și femeia despre care vorbeam mai sus, nu și bătrânii, nu și milioanele de oameni care au învățat că nu-și pot influența destinul. Aceștia se vor transforma, dacă n-au făcut-o încă, în ființe singure și neajutorate.

April 22, 2010

Anunţ important

Filed under: Sfaturi — Elena Georgescu @ 6:09 pm
Tags: , ,

Alături de doi colegi, voi începe în curând lucrul cu un grup de persoane bolnave de cancer.

Să suferi de cancer nu înseamnă doar să te confrunţi cu o boală care ne înspăimântă pe toţi, înseamnă să trăieşti cu iminenţa morţii, să trăieşti la marginea societăţii, unde cei sănătoşi te împing din reticenţă, milă sau jenă, înseamnă să te confrunţi cu depersonalizarea, particularul din experienţa fiecărui bolnav necontând pentru nimeni, înseamnă să uiţi chiar tu, adesea, să te priveşti ca pe un om, nu ca pe un „purtător” de boală. Demersul nostru îşi propune să devină un sprijin pentru aceşti oameni, un spaţiu în care cele mai epuizante emoţii să poată fi discutate, o ocazie de a învăţa să ne ajutăm unii pe alţii.

Invităm să ni se alăture orice persoană care suferă de cancer sau de o boală incurabilă. Participarea este gratuită. Înscrierea se face la numărul 0723-161832.

March 28, 2010

“Fenomenul Romeo şi Julieta”

În 1974, Donald Dutton şi Arthur Aron au dezvoltat teoria atribuirii eronate a emoţiilor. Teoria sugerează că nu întotdeauna ceea ce noi credem că ne provoacă o emoţie puternică este într-adevăr sursa reală a acesteia. Pentru a arăta asta, cei doi autori au recurs la un experiment foarte interesant. Subiecţii aleşi au fost bărbaţi tineri care trebuia să traverseze o punte mobilă, lungă de 150 metri, la o înălţime considerabilă deasupra unui râu. La capătul podului, o tânără atrăgătoare le lua un scurt interviu, le mulţumea pentru participare şi le lăsa numărul ei de telefon pentru eventualele întrebări.

Respectiva a făcut acest lucru în două feluri diferite: jumătate dintre bărbaţi au fost intervievaţi imediat ce au încheiat traversarea, iar cealaltă jumătate după o perioadă care să le permită să scape de emoţiile traversării. În zilele următoare, s-au aşteptat telefoanele tinerilor. Dintre cei care au fost intervievaţi imediat după traversare, au sunat peste 60%, în timp ce dintre ceilalţi, cărora li s-a lăsat timp să-şi tragă sufletul, doar 30%.

Ce concluzie au tras din acest fapt autorii studiului? Că o parte din subiecţi au confundat excitaţia nervoasă provocată de traversarea unei podişti cu excitaţia sexuală datoratătinerei seducătoare.

Fenomenul Romeo şi Julietaare la bază aceeaşi teorie, atracţia dintre cei doi fiind atât de puternică nu pentru că eroii lui Shakespeare erau frumoşi, carismatici sau puri, ci pentru că le era interzis să fie împreună. Aşadar, se iubeau, dar din raţiuni greşite, forţa care îi împingea unul către altul fiind nu dragostea, ci dorinţa de a încălca reguli şi restricţii. Este şi acesta un concept al psihologiei, numit reactanţă psihologică. Ce s-ar fi întâmplat cu acest cuplu dacă familiile lor le-ar fi permis să fie împreună? Ar fi trist să credem că, dacă ar fi fost posibil să fie unul lângă celălalt, iubirea lor şi-ar fi pierdut din strălucire. Credeţi, însă, că ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi?

Ca să găsim un răspuns, măcar aproximativ, putem să ne uităm la relaţiile care se construiesc după acest model, adică din dorinţa de a încălca limitările. Relaţiile adulterine sunt un exemplu bun în acest sens, fiind trăite mereu cu pasiune, cu intensitate, cu dor şi cu dorinţa puternică a celor doi de a fi împreună. Totuşi, caracterul înşelător al acestor trăiri se face cunoscut imediat ce relaţia iese la lumina zilei.

 

  • De multe ori, liantul acestui tip de relaţie nu este iubirea, ci interdicţia, iar când aceasta dispare, relaţia începe să se destrame sau, mai bine zis, încep să se vadă ochiurile din ţesătură.

March 8, 2010

Energia iluziilor – reversul

Filed under: Articole — Elena Georgescu @ 12:57 am
Tags: ,

Priviți figura alăturată. Ea reprezintă cutia lui Ramachandran, formată din două compartimente, despărțite între ele de două oglinzi așezate spate în spate. Este o cutie care folosește iluzia pentru vindecări ce par magice. Există mulți oameni care, după ce le-a fost amputat un membru, continuă să simtă durere acolo unde acesta era altădată. Cutia cu oglinzi poate îndepărta durerea membrului-fantomă, uneori foarte repede. Iată, pe scurt, cum.

Membrul pierdut este înțeles de creier ca fiind paralizat, nu dispărut. Durerea este semnalul firesc pe care creierul îl dă pentru a anunța că există ceva în neregulă cu acea parte a corpului. Pentru ca durerea să dispară, trebuie transmis creierului că totul este OK. Aici intervine cutia noastră. Să presupunem că membrul dispărut este o mână. Pacientul introduce atât mâna sănătoasă, cât și ciotul celeilalte în compartimentele cutiei, ținându-le într-o poziție similară.  Apoi, este rugat să-și privească mâna sănătoasă și imaginea ei reflectată în oglindă. Această reflexie pare să reprezinte mâna bolnavă. Dacă exercițiul continuă prin câteva mișcări, cum ar fi apropierea palmelor sau răsfirarea degetelor, pacientul își întărește percepția că imaginea din oglindă este brațul lui absent. Astfel creierul înțelege că totul este în regulă, iar durerea dispare.

Am scris despre asta pentru că m-am temut că, după postul trecut, s-ar fi putut trage concluzia că iluziile sunt nocive pentru psihic. Iată însă cum ele pot fi extrem de utile, într-un context adecvat. Sigur, ar mai fi de făcut o observație: cât de ușor poate fi păcălit un creier, nu-i așa? E necesară doar o oglindă.

  • Şi “doctorul House” foloseşte “cutia lui Ramachandran” într-unul din episoade, pentru a rezolva un caz 😉

March 5, 2010

Energia iluziilor

Filed under: Articole — Elena Georgescu @ 12:20 pm
Tags: ,

Aș fi vrut să scriu despre ce înseamnă psihoterapia și despre aceia care apelează la ea. Mă gândeam la simptome, la disfuncții și la tulburări de personalitate. Mă apucasem să vorbesc despre asta, dar nu era OK. Știam că nu-i doar atât și că nu de la asta ar trebui să pornesc.

Cel mai des totul începe de la imaginea de sine. Ne-am obișnuit să credem diverse lucruri despre noi fără să le verificăm. Capabili să definim bine limitele celorlalți, ne privim deformat harta propriei ființe. Există un soi de energie a iluziilor în acest sens, iar acesta pare să fie motorul principal ce ne acționează viața. Și măcar de-ar fi cine știe ce iluzii! Dar nu, nu-i vorba despre mari speranțe sau așteptări pe care le are fiecare de la el însuși. Nu-i vorba nici de acele iluzii de sine minunat pe care le au cei ce suferă de sindrom de grandoare și care pot fi ușor recunoscuți după discurs, argumentat-critic când e vorba de alții și generos-idolatru când e vorba de ei. Nu, aceste iluzii, a căror pierdere ne aduce în psihoterapie, sunt neașteptat de mărunte … că dacă slăbești vei fi mai apreciat, că ai copii mai deștepți sau mai educați decât prietenii tăi, că dacă nu fumezi mori mai târziu, că bărbatul acela te privește într-un anume fel sau aceea femeie a răspuns complice zâmbetului tău … Să credem toate aceste lucruri înseamnă o viață bună. Sau că, dacă vrei, poți. Ce-i asta?!

Sigur că vrei și nu poți de mii de ori într-o viață. Dar ne place așa, să credem că puterea se măsoară după dorință. Putem găsi nenumărate exemple de astfel de fleacuri ce ne animă. Poate fi chiar amuzant. Unora, însă, viața le pune în față, la un moment dat, o oglindă curată. Și-atunci, marginile ființei încep să se strângă. Să vezi cine ești nu e un lucru ușor, să încerci să te delimitezi de ceea ce alții cred că ești sau de ceea ce tu însuți sperai să fii e foarte dificil. Uneori, când cade puntea dintre sinele real și cel visat, nu mai rămâne mare lucru. Atunci apar simptomele, disfuncțiile și adesea disperarea.

Cu acest bagaj mergem, de obicei, la psihoterapie. Spunem că vrem să ne facem bine, dar binele cunoscut nu mai poate fi recuperat. Nici măcar nu e de dorit să se recupereze. Psihoterapia e o cale, dar nu înspre a ne simți bine, ci înspre a ne simți în regulă cu noi înșine, adică a ne cunoaște și accepta. Sunt mari diferențe între aceste două stări și măcar una dintre ele se referă la pofta cu care ne urmăm iluziile.

February 22, 2010

Experimentul Stanford

Filed under: Joaca de-a Dumnezeu — Elena Georgescu @ 2:53 pm
Tags: , , ,

Este, probabil, cel mai cunoscut experiment psihologic. În 1971, Philip Zimbardo, profesor de psihologie la Stanford University, a încercat să afle cum anume sunt oamenii influențați de captivitate. El urmărea prin acest experiment nu doar comportamentul celor captivi, ci și al celor ce îi păzeau. Pentru a pune pe picioare acest proiect, a transformat subsolul facultății într-o mică pușcărie și a cerut voluntari printr-un anunț publicitar. În urma unor testări serioase, au fost aleși 24 de bărbați, toți studenți de vârste apropiate și caracteristici asemănătoare, sănătoși și echilibrați din punct de vedere psihologic. S-au împărțit, arbitrar, în două grupe, unii urmând să joace rolul prizonierilor, ceilalți al gărzilor.

N-au trecut prea multe ore până când fiecare actor a început să se identifice cu rolul jucat. Chiar din ziua a doua, prizonierii s-au baricadat în celule și au început să țipe la gardieni. Aceștia au profitat de șansă pentru a începe să le aplice corecții. S-au folosit, pe parcursul întregului experiment, metode dintre cele mai umilitoare și degradante. Au fost dezbrăcați și obligați să doarmă pe jos complet goi, au fost deratizați cu spray-uri împotriva păduchilor, obligați să spele wc-urile cu mâinile goale, au fost puși să se înjure între ei. Deoarece gardienii nu aveau voie să-i lovească pe prizonieri, au declanșat împotriva lor extinctoare de incendiu.

Greu de crezut că un om care doar joacă un rol poate depune un astfel de zel. Interesant este și faptul că, deși li s-a spus încă de la început că pot părăsi oricând experimentul, niciun participant nu a cerut acest lucru. Doi dintre deținuți au fost excluși din studiu, dar nu pentru că ar fi cerut-o, ci pentru că au cedat psihic, iar organizatorii i-au scos. Identificarea cu rolul a fost atât de reală, încât s-a pierdut din vedere faptul că erau acolo doar pentru un „joc de roluri”.

Multe persoane au privit acest experiment în plină desfășurare. Era limpede pentru Zimbardo și echipa sa că prizonierii erau serios traumatizați și profund depresivi, în timp ce gardienii manifestau nebănuite tendințe sadice.Totuși, singura care a pus problema moralității acestui experiment a fost logodnica lui Zimbardo, care l-a convins să închidă „pușcăria” după numai șase zile (proiectul trebuia să dureze două săptămâni).

Abuzurile comise de gardieni în  închisoarea Abu Ghraib, asemănătoare cu cele petrecute în 1971, l-au determinat pe Philip Zimbardo să revină, în 2007, asupra experimentului și să scrie o carte, editată și în limba română la Nemira, intitulată „Efectul Lucifer”.

 Viziunea autorului asupra umanității este una amară. El crede că orice om bun poate deveni un torționar, dacă găsește condiții prielnice, crede că doar teama de repercursiuni ne împiedică să ne facem rău unii altora și că dacă am avea puterea și dreptul de a dispune de altcineva, am face-o cu multă cruzime. Zeci de milioane de oameni au fost torturați și uciși, în ultimul secol de diferite guverne, sisteme sau puteri în numele unor ideologii. Ar trebui acest lucru să ne mai mire, dacă niște studenți hipioți s-au purtat cu semenii lor, despre care știau că nu au vreo vină, cu atâta răutate și sadism?

  • Un film a fost făcut în 2001 despre acest subiect. Mai multe amănunte despre experiment găsiți aici, pe site-ul lui Zimbardo.

February 13, 2010

Despre invidie

Filed under: Articole — Elena Georgescu @ 7:29 pm
Tags: , ,

Dintre toate emoțiile pe care le trăim, invidia este aceea pe care ne străduim cel mai tare să o ascundem. Orice alt sentiment înțeles ca negativ, cum ar fi ura sau gelozia, tot au o componentă demnă sau plauzibilă. Invidia nu poate fi justificată nicicum, e o sabie cu două tăişuri: te simți meschin şi umil şi pentru că o trăieşti, şi pentru că există motive s-o trăieşti.

Invidia, în accepțiune largă, este o trăire de ciudă față de cineva care are sau face ceva ce şi noi am dori să avem ori să facem. Dar este mai mult de-atât, această ciudă fiind însoțită şi de dorința de a face rău, de a distruge ceea ce vedem la alții. Există multă patimă în invidie, există pizmă. Cum am putea să explicăm o astfel de trăire? A vedea ceva frumos şi a dori să distrugi doar pentru că nu poți obține nu e un lucru uşor nici de explicat, nici de înțeles, nici de acceptat. Prin urmare, trebuie ascuns.

Interesant este că, de cele mai multe ori, n-o recunoaştem nici față de noi înşine. Ne mințim că este altceva întrucât dorim să ne întreținem iluzia că suntem nişte ființe superioare, incapabile de sentimente atât de meschine. Psihanalistul Melanie Klein vorbeşte despre mecanismele de apărare pe care le folosim pentru a putea face față propriei invidii. Unul dintre acestea constă în devalorizarea obiectului invidiei. Se spune, de exemplu, despre femeile frumoase că sunt proaste. Este o afirmație fără niciun temei, devalorizantă. Ne ajută să scăpăm chiar şi de invidie, întrucât ceva lipsit de valoare nu are de ce să fie râvnit.

Alteori, ne devalorizăm chiar pe noi. Este posibil ca atunci când suntem în competiție cu cel care ne stârneşte invidie să ne considerăm din start mai slabi şi să ne retragem. O altă ieşire onorabilă este şi îndepărtarea de obiectul invidiat. Distanța a reuşit mereu să diminueze emoțiile, fie ele lăudabile sau nu. O altă abordare interesantă este şi aceea de a încerca să-i faci pe ceilalți să simtă față de tine invidie. Crezi că dacă vei avea suficient succes pentru ca lumea să te invidieze, o să se echilibreze undeva o balanță. Dar acesta e un mecanism care adesea eşuează pentru că aduce multă autoînvinuire.

Indiferent de apărarea pe care o alegem, invidia, se pare, ne încearcă pe toți. Este un alt motiv pentru care nu putem fi perfecți. Putem, totuşi, să fim conştienți de ceea ce simțim pentru a şti mai bine cine suntem. În timp, dacă ne sporim încrederea în noi şi toleranța față de ceilalți, învățăm, cel puțin, s-o controlăm.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.