Cei șase pași dinaintea sinuciderii

World Health Organization ne informează că în lume mor anual prin sinucidere 800.000 de oameni. Asta înseamnă unul la 40 secunde, fiecare împins de alte motive, având în spate altă poveste, alte valori, alt stil de viață. Ceea ce au însă în comun toți acești oameni e incapacitatea de a face față discrepanței dintre ceea se așteptau să se întâmple cu viața lor și ceea ce se întamplă de fapt.

Unii dintre ei au familii, colegi, prieteni, sunt integrați și adaptați; mulți sunt însă mai izolați, adesea pentru că și-au pierdut interesul și încrederea în ceilalți.

Sistemul de sănătate din România nu face nimic pentru cei care au avut o tentativă de suicid. O astfel de persoană, ajunsă într-un spital din România, e tratată pentru rănile pe care și le-a provocat, dar nu primește nici măcar o evaluare psihiatrică – ce să mai vorbim de îngrijire de specialitate? – și este externată imediat ce se prezintă în regulă din punct de vedere fizic.

Noi, ceilalți, ar trebui să facem mai mult pentru acești oameni. Putem să învățăm să ne uităm la cei din jurul nostru cu mai multă atenție, să ne apropiem de cei ce par singuri sau suferinzi, să ascultăm fără să judecăm, să spunem că ne pasă. De fapt, trebuie să învățăm chiar să ne pese.

Am citit zilele acestea studiul psihologului Roy Baumaister, intitulat „Suicide as escape from self”. El vorbește despre cei șase pași pe care un om îi parcurge înainte de-a ajunge la sinucidere. În linii mari, aceștia sunt următorii:

  1. Neatingerea standardelor. Ne vine foarte ușor să ne fixăm standarde nerealiste privind orice aspect al vieții, de la relațiile sociale la profesie, de la bani la fericire. Când obstacolele apar ( și ele apar mereu) în încercarea de a împlini modul de viață visat, începem să înțelegem că nu putem atinge standardele propuse.
  2. Interpretarea ca eșec propriu. Dezamăgirea trăită ca urmare a neatingerii standardelor poate fi ușor pusă pe seama propriilor neputințe. Apare astfel autocritica și repulsia față de propria persoană. Apare sentimentul că suntem expuși, umiliți sau respinși de către cei din jur.
  3. În această fază se fixează credința agresivă a persoanei că este inadecvată, incompetentă, respingătoare sau vinovată. Mai ales că ea se compară permanent cu un eu ideal, unul care era capabil să-și atingă obiectivele.
  4. Cum e afectată o persoană care se judecă pe sine în acești termeni? Puternic negativ. Rușinea e sursa de anxietate cel mai greu de gestionat. Nu se compară, de pildă, cu anxietatea de zbor sau de întuneric. Rușinea e mereu acolo, ca o voce care spune: „E ceva greșit cu tine. Ai grijă să nu se vadă, oamenii vor râde dacă vor afla”. Vrei să scapi de vocea aia, vrei să dormi sau să iei medicație, dar să n-o mai auzi.
  5. Deconstrucția cognitivă. Încercând să evite fluxul de anxietate, persoana cade într-un soi de nepăsare, considerând că oricum totul este în zadar, că nimic nu are sens, că totul e lipsit de valoare. Își limitează trăirile interioare, dar și activitățile exterioare. Renunță la ceea ce, în trecut, o motiva sau interesa. Intra cumva într-o bulă care o protejează și de durerea din trecut, și de frica de viitor.
  6. Dezinhibiția față de sinucidere este și ea o consecința a deconstrucției cognitive. Apare atunci când persoana ajunge să creadă că viața însăși e lipsită de valoare.

Dacă înțelegem acest proces, putem sesiza în comportamentul sau în discursul celor de lângă noi dacă sunt semne care să conducă la sinucidere. Și putem interveni în oricare dintre fazele acestui proces, înaintea actului final.

Tot World Health Organization ne face atenți asupra faptului că pentru o sinucidere dusă până la capăt există mai bine de 20 de tentative nereușite. La un an după o încercare de sinucidere, spune o statistică a aceleiași organizații, majoritatea celor ce au dorit să-și ia viața spun că regretă acest lucru și că n-ar mai repeta gestul. Pentru că, de fapt, acești oameni vor să-și curme suferința, nu viața.

Advertisements

Nomofobia: teama de-a nu avea acces la mobil

mobilUna dintre suferințele moderne candidate pentru intrarea în DSM (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) este nomofobia (de la no-mobile-phone-phobia). Este teama inexplicabilă, ilogică și exagerată de a nu putea folosi telefonul mobil, indiferent de cauză (ieșirea în afara ariei de acoperire a rețelei, descărcarea bateriei, furtul telefonului etc). În ciuda denumirii, majoritatea specialiștilor o consideră mai degrabă o formă de anxietate decât o fobie – care e definită drept o „teamă irațională”. Cele mai importante simptome ale acestei patologii sunt:

– verificarea continuă a telefonului pentru mesaje sau mail-uri;

– incapacitatea de a sta fără mobil, de a merge chiar și la baie sau la culcare fără a-l lua cu noi;

– nevoia de a-l avea tot timpul deschis și cu bateria încărcată.

Într-un studiu realizat în 2008 în Marea Britanie, 53 la sută dintre respondenți au afirmat că le era teamă de faptul că și-ar  putea pierde telefonul mobil. Patru ani mai târziu, într-un studiu realizat în aceeași țară, procentul celor stăpâniți de aceeași temere crescuse la 66 la sută. La tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani, procentul celor care nu puteau rezista mai mult de câteva minute fără mobil era de 77.

Anul trecut, cercetătorii de la Iowa State University au creat un chestionar din 20 de întrebări, cu ajutorul căruia să studieze dependența subiecților de telefonul mobil. Existau 7 variante de răspunsuri, de la „dezaprob cu tărie” până la „aprob cu tărie”. Analiza acestor date a dus la identificarea a patru temeri pe care nomofobii le resimt, expuși riscului de a nu avea acces la telefonul mobil: 1. incapacitatea de comunicare cu alți oameni, 2. pierderea capacității de conectare în general, 3. incapacitatea de a accesa informațiile și 4. renunțarea la comoditate.

Câteva recomandări pentru a ține sub control această poveste? Putem să-l închidem zilnic pentru o oră sau două, putem să ne propupem ca, pentru fiecare oră petrecută în fața ecranului să petrecem una în aer liber sau cu alți oameni, putem să-l “uităm” acasă uneori, putem să-l ținem în altă cameră.

Așadar, dacă doriți să comentați ceva de pe mobil și nu îl găsiți, puteți singuri să intuiți dacă suferiți sau nu de nomofobie 🙂 .

Despre psihoterapie (un interviu pentru Simona Tache)

psychology session sign vectorAm răspuns întrebărilor puse de Simona Tache despre psihoterapie. Interviul, în cele ce urmează.

Cum se mai raportează românii la ideea de psihoterapie? A crescut numărul celor care cer ajutor de specialitate? Cum arată situația față de acum 5 ani? Dar față de acum 1 an?

În ultimii ani, lucrurile s-au schimbat în bine. Ceea ce, acum zece ani, era ceva rușinos, adică să mergi la psiholog, acum este din ce în ce mai mult privit ca un lucru normal. Poate e într-o legătura cu criza economică. Nemaiavând cum să se dezvolte spre exterior, oamenii au început să se centreze pe ei înșiși, să facă mai mult sport, să mănânce mai sănătos. Vin, astăzi, la cabinetele de psihoterapie mulți oameni care vor doar să se cunoască mai bine sau să vorbească despre ei.  Continue reading “Despre psihoterapie (un interviu pentru Simona Tache)”

Știrile lunii iulie 2015

father-childImplicarea tatălui în creșterea unui copil care suferă de autism îmbunătățește nu doar starea mentală a acestuia, ci și pe cea a mamei, a arătat un studiu făcut recent. „Dacă un tată îi citește copilului, îi spune povești sau îi cântă, aceste lucruri vor avea beneficii în dezvoltarea capacităților acestora de comunicare și a învățării cuvintelor. În același timp, efectele pozitive se extind și asupra mamei, contribuind la diminuarea nivelului de stres”, a explicat unul dintre autorii studiului, Daniel Laxman. Cercetătorii au analizat 50 de familii care se confruntă cu această problemă, informațiile fiind colectate când copiii aveau 9 luni, 2 ani și 4 ani.

Savanți din Statele Unite și Singapore susțin că un medicament folosit în prezent împotriva malariei ar putea fi folosit în tratarea Maladiei Parkinson, care afectează în prezent peste 10 milioane de oameni în întreaga lume. Cercetătorii au descoperit că, activând o clasă de proteine din creier denumită Nurr1, este protejată capacitatea creierului de a genera dopamină, neurotransmițătorul care ajută la menținerea funcțiilor motorii ale corpului. După testarea a aproximativ 1.000 de medicamente, au fost obținute rezultate foarte bune cu două substanțe: clorochina și amodiachina.

Modul în care o persoană folosește telefonul mobil poate constitui o metodă foarte bună de a prezice apariția depresiei. Este concluzia unui studiu în urma căruia organizatorii au avut o rată de succes de 87 la sută în depistarea timpurie a depresiei, fără a le pune o singură întrebare subiecților. Cercetătorii au monitorizat timp de două săptămâni  modul în care 40 de persoane și-au folosit telefonul mobil. Factorul-cheie a fost timpul petrecut vorbind la acesta: dacă persoanele care nu sufereau de depresie au avut o medie zilnică de 17 minute, cele deprimate au înregistrat una de 68 de minute. “Când vorbesc la telefon, oamenii evită să se gândească la lucrurile care-i apasă. Este genul de comportament pe care-l observăm deseori la cei deprimați”, a explicat unul dintre autorii studiului. Cel de-al doilea factor asociat depresiei a fost modificarea rutinei zilnice. Un al treilea, faptul că oamenii deprimați au tendința de a merge în mai puține locuri. În mod incredibil, datele obținute din monitorizarea folosirii telefonului mobil au fost mai precise în predicția apariției depresiei decât întrebarea “cât de fericit sau de trist te simți?”, adresată zilnic subiecților.

Știrile lunii februarie 2015

depression01Vești despre tratarea depresiei. Scanarea creierului poate ajuta la stabilirea celui mai bun tratament pentru depresie. În cadrul unui studiu publicat în jurnalul Neuropsychopharmacology, 23 de pacienți care traversau o stare de depresie majoră au acceptat să le fie scanat creierul, în stare de odihnă. Au fost apoi supuși unui tip de terapie prin discuții, numită “activare comportamentală” (behavioural activation). În comparație cu alte genuri de terapie, care se concentrează pe experiențele din trecut (psihanalitice) sau care încearcă să intervină în procesele gândirii (terapie cognitiv-comportamentală), acest tip de terapie se concentrează asupra unor obiective pe care le îndeplinești pe loc. Pe scurt, pacienții își fixează scopuri clare și imediate și le îndeplinesc, iar acest lucru are un efect pozitiv asupra stării lor.

Cercetătorii au descoperit că a existat un răspuns mai bun la terapie în rândul pacienților care aveau conexiuni mai puternice în zonele creierului care “se ocupă” cu atribuirea de valori pozitive ori negative evenimentelor (bucurie sau tristețe) și cu concentrarea. “Scopul nostru e să dezvoltăm o «hartă rutieră», pentru a prezice care pacienți reacționează mai bine la un anume tip de tratament”, a declarat doctorul Gabriel S. Dichter, unul dintre autorii studiului.

Dacă sunteți interesați, puteți citi mai multe aici.

Mituri despre rezistența la durere infirmate. Supuși stresului, oamenii simt mai intens durerea și le este mai greu să o suporte. E concluzia unui studiu care i-a suprins și pe organizatori, de vreme ce un mit popular spune că oamenii supuși stresului rezistă mai bine la durere. În cadrul experimentului, 29 de bărbați au primit un test de matematică aranjat. Sursa de stres era următoarea: în test li se comunica, din când în când, că rezultatele pe care ei le credeau exacte erau false. Înainte și după susținerea respectivului test, au fost  supuși unor probe la durere. “Am fost convinși că vom înregistra o capacitate sporită de a ajusta durerea, pentru că auzim mereu povești despre oameni care se accidentează făcând sport sau luptându-se și care se pot adapta la durere, dar am descoperit exact opusul. Capacitatea de a o suporta a scăzut în mod dramatic”, a afirmat Ruth Defrin, una dintre autorii experimentului.

Aici aș comenta puțin: bărbații oricum nu rezistă la durere; poate că experimentul ar fi avut alt rezultat dacă participau femei 😀 . Mai multe amănunte, aici.

Optimismul ajută la vindecare. Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea din Southampton a arătat că oamenii cu dureri de spate care au așteptări reduse în ceea ce privește eficiența tratamentului prin acupunctură pe care îl urmează au beneficii reduse în urma acestuia față de cei care cred în reușita lui.

Pentru acest studiu, Felicity Bishop a recrutat 485 de pacienți tratați prin acupunctură, care au completat chestionare înaintea începerii tratamentului, au repetat acest lucru la două săptămâni după acest moment, apoi la trei luni și la șase luni. În aceste chestionare erau măsurați atât factori psihologici, cât și clinici, caracteristici demografice și legate de evoluția afecțiunii. “Analizele au arătat că factorii psihologici s-au aflat în mod clar în corelație cu intensitatea durerilor de spate. Cei care au început prin a avea așteptări reduse legate de eficiența acupuncturii au fost mai predispuși în a declara progrese mai mici pe măsură ce tratamentul evolua”. În același timp, când pacienții au ajuns să privească mai optimist situația în care se aflau, au înregistrat progrese mai rapide.

Mai multe puteți citi aici.