Experimentul Stanford

Este, probabil, cel mai cunoscut experiment psihologic. În 1971, Philip Zimbardo, profesor de psihologie la Stanford University, a încercat să afle cum anume sunt oamenii influențați de captivitate. El urmărea prin acest experiment nu doar comportamentul celor captivi, ci și al celor ce îi păzeau. Pentru a pune pe picioare acest proiect, a transformat subsolul facultății într-o mică pușcărie și a cerut voluntari printr-un anunț publicitar. În urma unor testări serioase, au fost aleși 24 de bărbați, toți studenți de vârste apropiate și caracteristici asemănătoare, sănătoși și echilibrați din punct de vedere psihologic. S-au împărțit, arbitrar, în două grupe, unii urmând să joace rolul prizonierilor, ceilalți al gărzilor.

N-au trecut prea multe ore până când fiecare actor a început să se identifice cu rolul jucat. Chiar din ziua a doua, prizonierii s-au baricadat în celule și au început să țipe la gardieni. Aceștia au profitat de șansă pentru a începe să le aplice corecții. S-au folosit, pe parcursul întregului experiment, metode dintre cele mai umilitoare și degradante. Au fost dezbrăcați și obligați să doarmă pe jos complet goi, au fost deratizați cu spray-uri împotriva păduchilor, obligați să spele wc-urile cu mâinile goale, au fost puși să se înjure între ei. Deoarece gardienii nu aveau voie să-i lovească pe prizonieri, au declanșat împotriva lor extinctoare de incendiu.

Greu de crezut că un om care doar joacă un rol poate depune un astfel de zel. Interesant este și faptul că, deși li s-a spus încă de la început că pot părăsi oricând experimentul, niciun participant nu a cerut acest lucru. Doi dintre deținuți au fost excluși din studiu, dar nu pentru că ar fi cerut-o, ci pentru că au cedat psihic, iar organizatorii i-au scos. Identificarea cu rolul a fost atât de reală, încât s-a pierdut din vedere faptul că erau acolo doar pentru un „joc de roluri”.

Multe persoane au privit acest experiment în plină desfășurare. Era limpede pentru Zimbardo și echipa sa că prizonierii erau serios traumatizați și profund depresivi, în timp ce gardienii manifestau nebănuite tendințe sadice.Totuși, singura care a pus problema moralității acestui experiment a fost logodnica lui Zimbardo, care l-a convins să închidă „pușcăria” după numai șase zile (proiectul trebuia să dureze două săptămâni).

Abuzurile comise de gardieni în  închisoarea Abu Ghraib, asemănătoare cu cele petrecute în 1971, l-au determinat pe Philip Zimbardo să revină, în 2007, asupra experimentului și să scrie o carte, editată și în limba română la Nemira, intitulată „Efectul Lucifer”.

 Viziunea autorului asupra umanității este una amară. El crede că orice om bun poate deveni un torționar, dacă găsește condiții prielnice, crede că doar teama de repercursiuni ne împiedică să ne facem rău unii altora și că dacă am avea puterea și dreptul de a dispune de altcineva, am face-o cu multă cruzime. Zeci de milioane de oameni au fost torturați și uciși, în ultimul secol de diferite guverne, sisteme sau puteri în numele unor ideologii. Ar trebui acest lucru să ne mai mire, dacă niște studenți hipioți s-au purtat cu semenii lor, despre care știau că nu au vreo vină, cu atâta răutate și sadism?

• Un film a fost făcut în 2001 despre acest subiect. Mai multe amănunte despre experiment găsiți aici, pe site-ul lui Zimbardo.

Neajutorarea învăţată

Acesta, în opinia mea, e cel mai trist concept al psihologiei şi a fost introdus de către Martin Seligman în urma unor experimente făcute în 1967 şi 1968, care aveau ca subiecţi câinii. Aceste experimente, asemănătoare între ele şi care au confirmat aceleaşi concluzii, au pornit de la constatările anterioare ale lui Pavlov despre cum salivează animalele la un anumit stimul exterior, dacă o perioadă au fost hrăniţi după ce acel stimul a fost aplicat.

În experimentul lui Seligman, câinii erau închişi în cuşti şi trataţi cu şocuri electrice. În prima fază exista acolo şi o clapetă pe care, dacă o acţionau, puteau să se salveze. În faza următoare, imediat ce se obişnuiau să apese clapeta, se schimba consecinţa: uneori nu se întâmpla nimic, alteori şocul electric era mai puternic. După o vreme, cuşca se deschidea singură, dar câinele nu mai ieşea. Stătea acolo, convins că nu mai poate face nimic, învăţase neputinţa în a se ajuta singur.

Din păcate, acest gen de neajutorare este uşor de învăţat nu doar de animale, ci şi de către oameni. Am văzut de multe ori – şi nu doar în cabinet - oameni care pretind şi chiar cred că se iubesc sau că se respectă, dar care sunt, de fapt, legaţi unul de altul precum Seligman de câinele lui: unul are are nevoie de cineva pentru a-şi exersa puterea, celălalt făcând orice pentru a-şi primi recompensa. Neajutorarea învăţată este mereu însoţită de depresie, de pierderea stimei de sine şi de epuizare emoţională. Excluzând bolile cu componentă psihotică, nu cred că există dinamică psihică mai subminantă decât aceasta. Seligman, e, însă, peste tot, îl găsim în părinţii care vor control absolut asupra copiilor lor, în şefii care recompensează după criterii pe care nu le înţelegem, sau chiar în soţii sau soţiile care spun mereu perechii cum ar trebui să se comporte pentru a fi bine în casă, îl găsim în toţi aceia care reuşesc să condiţioneze starea de bine a altcuiva de ceea ce lor le convine.

• Ce ne face să ne purtăm aşa unii cu alţii, ce ne ţine împreună, ce ne dă dreptul să încălcăm dreptul altuia? Înainte de orice altceva, nepăsarea.

Cuvinte şi persuasiune

Mi se pare interesant faptul că atunci când cineva vinde ceva, indiferent că e vorba de pastă de dinţi sau de imagine, de pufuleţi sau de cărţi, de Chopin sau de manele, foloseşte mereu aceleaşi cuvinte. Nu sunt multe, vreo 15-20 de cuvinte pe care ziarele, discursurile de promovare şi reclamele de orice fel le repetă fără răgaz, nu pentru că ar avea vreo legătură cu ceea ce încearcă să descrie, ci pentru că au o anumită încărcătură la care devenim imediat sensibili.

Lista are pe primele locuri următoarele cuvinte: „descoperă”, „bun”, „uşor”, „gratis”, „bani”, „iubire”, „sigur”, „nou”, „sănătate”, „garantat” şi „dovedit”. Un dealer de droguri le va folosi la fel de eficient ca şi un lider spiritual, pentru că se adresează minţii noastre inconştiente, reuşind să evoce pentru fiecare din noi  istorii şi experienţe pozitive. Aşadar, când alegem să cumpărăm ceva după vizionarea unei reclame, nu produsul ne cheamă spre el, ci cuvintele acestea, pe care le urmăm inconştient indiferent unde ne duc. Din acest punct de vedere, ele aparţin limbajului hipnotic, pentru că nu îşi propun să descrie o realitate, ci să creeze una, mobilizând resursele inconştiente ale fiecăruia dintre noi. Cu toate acestea, ele sunt destul de rar folosite de către cei care practică hipnoza clinică şi folosesc comunicarea hipnotică pentru beneficiul interlocutorului. Pentru a înţelege mai bine diferenţa de mesaj voi reda un pasaj care conţine multe dintre tiparele limbajului hipnotic:

“Ştiu că te întrebi … şi este un lucru bun să-ţi pui întrebări … pentru că … asta înseamnă … că înveţi multe lucruri … iar toate lucrurile, toate lucrurile … pe care le poţi învăţa … îţi furnizează noi gânduri şi noi înţelesuri. Şi poţi, nu-i aşa că poţi? Se poate, ştii. şi este mult mai de ajutor. Stai acolo, ascultându-mă pe mine, uitându-te la mine, iar asta înseamnă că poţi învăţa orice ai nevoie în acest moment … sau îl poţi învăţa în următoarele două zile. Simţi că este ceva pe care-l poţi înţelege? Pentru că, acum o săptămână vorbeam cu Richard, care îmi povestea că a fost la o formare în 1983 la Denver, când a discutat cu cineva care-i spunea: «Un scaun poate avea sentimente …». Poţi auzi asta aici”.

Textul, desprins dintr-o inducţie a lui Milton Erickson, lipsit de conţinut la o primă vedere, cuprinde aproape tot ce poate fi folositor în mod inconştient şi involuntar auditoriului. Totuşi, nu sesizăm repetiţia sau insistenţa asupra unui aspect, nu înţelegem nici ca ar dori ceva anume de la noi, e doar un text din care nu ne rămâne prea mult şi pe care nu-l prea putem reproduce.

Ambele sunt tipuri de limbaj care folosesc termeni vagi şi îşi propun manipularea la nivel inconştient. Una dintre diferenţele dintre cele două genuri de abordare constă în faptul că primul lucrează în folosul celui care vrea să ne vândă un produs, al doilea direct în folosul nostru.

• Despre mecanismele limbajului hipnotic, într-un post viitor.

Doubt

Pentru că se apropie Premiile Oscar, iar anul trecut acest film a fost, în mod ciudat, exceptat de la nominalizări …

Puţine sunt filmele care, după ce le vizionezi, nu doar te lasă cu o stare de spirit, ci te schimbă, pentru ca apoi să-ţi revină din când în când în minte. Unul dintre acestea – pe care l-am revăzut zilele acestea – este pelicula „Doubt”, în regia lui John Patrick Shanley. Filmul pune aproape prin fiecare personaj în lumină acest joc de-a v-aţi ascunselea dintre convingere şi îndoială care chinuie mereu natura umană. Niciun personaj – de la maica stareţă, rol interpretat fabulos de Meryl Streep, până la mama băiatului de culoare, ce apare doar câteva minute şi este interpretat de Viola Davis – nu ne lasă să  fim siguri de ceea ce este, face sau gândeşte.

Mi-a placut mult acest film, mai ales ca am avut destul de mult de-a face cu oameni care au devenit sclavi ai propriilor gânduri şi convingeri. Mi-amintesc cum unul dintre pacienţii mei era convins că în femei nu te puteai nicicum încrede, că lor le lipsea “organul loialităţii” sau al “fidelităţii“. Pentru că era un om religios, l-am întrebat ce părere are despre acel moment din Biblie în care Iisus, purtându-şi crucea, urcă Golgota urmat nu de către apostoli, care se pierduseră care-ncotro, ci de trei femei. Răspunsul lui a fost că pune la îndoială acel episod. L-am întrebat apoi cum de-a venit la mine, femeie fiind. Venise tocmai ca să-şi demonstreze lui sau oricui că, într-adevăr, nu poţi avea încredere într-o femeie …

În fine, personal mă simt mult mai bine în prezenţa oamenilor care mai pun măcar din când în când câte ceva la îndoială. Cred că Nietzsche a avut dreptate afirmând că, de fapt, “duşmanul adevărului nu e minciuna, ci convingerile”.