Acum vreo două săptămâni, la sugestia unei prietene, am intrat pe un blog dedicat mamelor pentru a citi un post despre pedepsele aplicate copilului. Se explica acolo cât de bine este să începi să-ți bați copilul, chiar dacă are numai 15 luni, erau arătate avantajele metodei, ba exista chiar şi o metodologie. Aș fi dat un link, numai că postul respectiv a dispărut, ca urmare, probabil, a reacțiilor primite. În fine, nu la mamele respective sau la metodele de-a dreptul inumane cu care spuneau că își educă odraslele aş dori să mă refer. Aş dori să explic de ce bătaia nu este ruptă din Rai. Voi folosi în acest scop stadiile de dezvoltare ale copilului stabilite de către psihanalistul Erik Erikson.
Naştere - 18 luni
De la naștere până pe la un an şi jumătate, copilul trăiește o perioadă în care există o luptă interioară: construirea încrederii versus pierderea acesteia. Relația cu mama este esențială pentru că aceasta constituie, pentru copil, sursa de hrană și de căldură, deci de viață. Copilul vine într-o lume care îi e nesigură pentru că nu o cunoaște dar în care ar putea avea încredere, cu ajutorul mamei. Dacă nevoile copilului sunt împlinite, atunci el va invăța să se încreadă în mediul înconjurător și în sine. Dacă mama va fi dură, rejectivă, îl va agresa fizic, îl va manevra cu gesturi aspre sau îl va lăsa prea mult să aștepte înainte de a-i satisface o nevoie, copilul va învăța să privească cu neîncredere și scepticism lumea, obicei pe care-l va păstra toată viața.
18 luni – 3 ani
Perioada corespunde, din punct de vedere psihologic, unei alte crize: dorinţa de autonomie versus îndoiala. În această perioadă copilul învață să meargă și să vorbească. Astfel, dependența lui de cei din jur scade. Conflictul este dat de faptul că, deși își dorește să capete mai multă independență și autonomie, știe că nu se poate descurca singur și că are nevoie de protecție. Astfel, ideal este să fie lăsat să descopere lucruri despre el și despre mediul înconjurător, sub supraveghere. Dacă părintele va fi restrictiv sau agresiv în această perioadă, dacă va considera că știe el mai bine ce e bine pentru copil, îl va face să se simtă slab și neputincios, sentimente ce nu-l vor părăsi niciodată.
3 ani – 6 ani
Perioada cuprinsă între vârstele de 3 și de 6 ani este caracterizată de criza inițiativă versus vinovăție. În acest răstimp copilul devine mai sigur pe el și ceva mai agresiv în explorarea mediului pe care dorește să îl cunoască. Se întâmplă acest lucru pentru că e curios și are, de-abia acum, uneltele necesare pentru a-și satisface această curiozitate. A învățat deja să alerge, să deseneze, să folosească anumite obiecte, devine coerent în vorbire. Este perioada inițiativelor și trebuie încurajat să le aibă. Un copil pedepsit pentru inițiative va crede despre el că este vinovat pentru ceea ce este. Ca adult, va crede la fel.
6 ani – 12 ani
Copilul trăiește, în această etapă a vieţii, conflictul dintre nevoia de a produce versus sentimentul de inferioritate. Relația cu școala este foarte importantă în această perioadă. Copiii învață acum să se raporteze la mediul exterior familiei. Lăsat singur la școală, înțelege că este responsabil pentru ceea ce face și învață acolo. Dacă are succes, își va întări sentimentul de încredere în forțele proprii și va continua să se străduiască. Dacă așteptările celor din jur vor fi prea mari și el va crede că nu le poate împlini, dacă este certat, jignit sau devalorizat pentru rezultatele lui, va dezvolta sentimente de inferioritate și de incapacitate care-l vor împiedica mereu să învețe.
12 ani – 18 ani
În această perioadă, apare confictul între construirea identității și confuzia dată de asumarea rolurilor. Este o perioadă încărcată de schimbări la nivel fizic, psihologic și emoțional. Pe de o parte, adolescentul încearcă să se definească, să afle cine e și cine devine, să-și construiască o identitate. Pe de altă parte, este distribuit în niște roluri pe care și le dorește sau nu. Dacă aceste roluri vin spre a-l contura și a-l împlini, atunci raspunsurile cu privire la identitatea lui sunt ușor de găsit. În caz contrar, se va teme mereu de roluri și va deveni adultul care nu-și asumă nicio responsabilitate din proprie voință.
Din toate acestea nu trebuie să înțelem că un copil nu trebuie pedepsit. Această metodă poate fi utilă uneori, deși recopensa funcționează mult mai bine și mai ușor. Pedeapsa care implică abuzuri fizice și verbale, adică bătaia şi jignirile, este cea la care trebuie să renunțe orice părinte. Nu doar că este inumană și ineficientă, dar aduce prejudicii grave în dezvoltarea sănătoasă a copilului.
[...] http://sfatuire.wordpress.com/2011/02/12/bataia-nu-e-rupta-din-rai/ [...]
Pingback by Ce cred terapeutii despre bataie | Pariu pe o carte nepublicata — February 13, 2011 @ 8:30 am |
Parerea mea e ca mamele care recurg la violenta, nu vor intelege articolul de mai sus. Nici macar nu vor incerca, pentru ca pana la urma toata lumea incearca sa traiasca cu deciziile pe care le ia si sa le sustina printr-o logica proprie, care oricat de indepartata de adevar sau realitate, le permite sa gaseasca o justificare care sa le elibereze de sentimentul de vinovatie.
Nu zic ca este inutil, pentru ca or fi si mame care, educate ele insele cu o palma pe ici, pe colo, si care gasesc ca nu le-a facut chiar rau, se intreaba in momentele de exasperare daca nu ar fi o idee buna sa aplice si ele invatamintele parintesti. Argumentele de mai sus le-ar putea face sa se razgandeasca.
Dar cum ramane cu copiii deja abuzati, care nu au sanse sa scape din mainile monstrilor de mame din postul acela aberant? Se poate face ceva? Mamele respective nu vor intelege decat de frica. Daca ele nu-s amenintate cu inchisoare, amenzi uriase, pierderea copiilor, nu cred ca vor renunta la metode. Cum pot fi salvati copiii?
Comment by pinguilde — February 13, 2011 @ 8:37 am |
Am citit si eu la vremea respectiva postul acela si m-am ingrozit. Desi in copilarie mai luam cate o palma usoara, nici macar atat n-as putea face cu copilul meu. Probabil bataia, bataita reprezinta esecul parintelui in a-si educa copilul. O scurtatura care nu duce niciunde. Desi imi dau seama ca exista copii mai linistiti si copii mai neastamparati, bataia de orice fel reprezinta punctul din care noi nu mai suntem parinti, devenim altceva. Mie mi se par dubiosi cei care isi bat animalele de companie, ce sa mai zic de copiii proprii.
Daca cei din jur ar condamna fatis, ar lua atitudine, poate si unele dintre mamele care recurg la violenta si sunt convinse ca e bine asa, ar intelege ceva. Chiar si faptul ca au existat reactii importante la postul respectiv e un pas. Si faptul ca l-au retras.
Comment by malasuerte — February 13, 2011 @ 9:10 am |
si mai dubios de atat mi s-a parut acolo faptul ca era si un psiholog. Din fericire, nu i-am retinut sfaturile.
Comment by malasuerte — February 13, 2011 @ 9:29 am |
@malasuerte
M-am gandit si eu de ce acel psiholog n-a spus nimic despre asta, mai ales ca, in prezentarea lui, zicea ca se pregateste sa devina psihoterapeut de terapie adleriana. Terapia asta lucreaza mult cu complexele de inferioritate, iar complexele astea cresc impreuna cu pustiul, din sentimente de inadecvare, de vinovatie, de neputinta si multe altele.Un adlerian stie ca agresiunea fizica si cea verbala sunt medii fertile pentru sentimentele acestea. Sa vezi un adlerian ca nu zice nimic citind ceea ce noi am citit e ca si cum am vedea un profesor de romana ca nu corecteza greselile de ortografie dintr-un text.
Comment by Elena Georgescu — February 13, 2011 @ 2:59 pm |
@pinguilde
Acei copii, deja abuzati, se transforma in adulti care abuzeaza la randul lor pe cei asupra carora vor avea putere.
Mamele lor au fost si ele batute si invatate cu frica. Majoritatea recunosteau asta, doar ca aprecierea lor era de genul “mi-a prins bine”. Se intelegea, din ceea ce spuneau, ca se considera femei integre si sigure de ele. Nu exista, insa, fiinta care sa fie integra in timp ce loveste pe cineva incapabil sa se apere. Macar daca ar recurge la asta din convingerea ca e spre binele copilului. Dar eu cred ca e pentru propria satisfactie. Cand cineva reactioneaza puternic la ceva ce tu faci te simti important si multumit. Uiti ca e vorba despre bataie si copilul tau.
Comment by Elena Georgescu — February 13, 2011 @ 4:48 pm |
Comment by j — February 14, 2011 @ 10:45 pm |
Atentie la versul “Teach your parents well”
Comment by j — February 14, 2011 @ 10:58 pm |
Buna,
Articolul este minunat, scurt si la obiect, cum rar gasesc.
Referitor la categoria “nastere-18 luni” cum se poate recupera increderea?
Copilasul meu are 1 an si 9 luni iar incredera ii lipseste, nu din cauza batailor, nu as fi capabila de asa ceva, dar eu la randul meu nu am incredere in mine de cand ma stiu iar dupa nastere am avut o perioada lunga si tulbure din cauza esecului ca nu am reusit alaptarea. Contactul lui fizic cu oamenii a fost mai slab, la vremea aceea eram stresata sa nu cumva sa il atinga pe piele sa nu ia vreun microb si asa a ajuns sa ii fie teama sa se apropie de oameni chiar si copii, nu-l poate lua nimeni in brate. Imi doresc din suflet sa repar aceasta greseala, sa prinda incredere in el si tot ce-l inconjoara, sa nu sufere traume cand va merge la cresa, sa creasca absolut normal, nimic mai mult si am nevoie de un sfat potrivit.
Iar ultima fraza ma inspaimanta… “copilul va învăța să privească cu neîncredere și scepticism lumea, obicei pe care-l va păstra toată viața.”
Multumesc!
Comment by R — March 9, 2011 @ 12:00 pm |
@R
Imi vine greu sa te sfatuiesc cunoscand doar ceea ce povestesti mai sus. Asa cum spuneam, in aceasta perioada relatia cu mama e decisiva. Alaptarea e importanta, dar la fel de important este ca tu sa fii acolo de fiecare data cand copilul tau are nevoie. Bratele tale sunt lumea lui pana descopera ca aceasta se poate largi. Aceasta lume trebuie sa fie mereu sigura. Daca relatia voastra e buna, daca nu l-ai lasat(conform unei mentalitati populare) sa planga, daca nu l-ai lipsit de prezenta ta prea multe ore la rand, daca l-ai mangaiat si i-ai vorbit cu iubire, atunci copilul ar trebui sa se dezvolte normal. Poate ca lucrurile nu sunt atat de ingrijoratoare, poate esti doar tu putin speriata. Iti recomand sa cauti un psihoterapeut bun la tine in oras, nu sa vada copilul, ci sa stai tu de vorba cu el. Daca vrei sa-mi dai mai multe amanunte, scrie-mi un mail, am sa incerc sa te ajut, daca ma ajuti sa inteleg mai bine ce te ingrijoreaza. Curaj.
Comment by Elena Georgescu — March 14, 2011 @ 2:50 pm |
Eu am mancat multa bataie. Tin minte ca pedepesele fizice ma lasau rece. Am dezvoltat un fel de sistem de autoaparare prin care reuseam sa ignor in mare masura bataile. Nu cred ca au avut vreun rezultat educativ, a observat ca ele mi-au creat niste reactii, automatisme si defecte in timp, pe care am incercat sa le constientizez si sa le revad pentru a le putea corecta. Mi-ar fi fost mai usoara copilaria si adolescenta fara batai. Nu tin minte sa ma fi oprit vreodata din facut ceva ce vroiam de frica bataii. Explicatiile erau mult mai eficiente. Cu copiii mei vreau sa am multa rabdare si sa le explic si nu am sa-i lovesc niciodata, indiferent de situatie sau circumstante. In cel mai rau caz, la nevoie, voi gasi metode pentru a-i pedepsi.
Comment by Kinga Mesaros (@kingamesaros) — November 26, 2011 @ 2:27 am |