În derivă

Multă lume urmărește „În derivă”, serial produs şi transmis în România de HBO. Pentru că n-aş vrea să stric surpriza celor care îl urmaresc, cu interpretări sau cu referiri la episoade care încă nu s-au derulat, voi aștepta încheierea seriei, urmând apoi să comentez fiecare proces sau relație în parte.
„În derivă” este varianta românească a unui serial israelian, numit „BeTipul”, după care s-a făcut şi o variantă americană, „In Treatment” (cu Gabriel Byrne în rolul principal). Pe aceasta din urmă am urmărit-o cu atenţie de două ori. Nu doresc să aduc critici ecranizării românești (m-am bucurat foarte mult că HBO a ales ca tocmai acest serial să fie produs în România) şi nici n-aş vrea să vorbesc despre meserii la care nu mă pricep, anume cele legate de film. Totuşi, diferențele de interpretare între „In Treatment” şi „În derivă” schimbă mesajul și modul de raportare al pacientului la terapeut și invers, prin urmare se modifică dinamica terapiei. Din punctul de vedere al profesiei mele, ele duc în zone diferite.
Într-un proces terapeutic, cea care vindecă este relația dintre psihoterapeut şi pacient, dincolo de ceea ce se spune ori se întâmplă în cadrul şedinţelor. Cred că ecranizarea românească suferă de pe urma faptului că relațiile terapeutului cu pacienții săi par inconsistente şi ai senzația că, în orice clipă, se pot destrăma. Părţile îşi sunt ostile, terapeutul pare uneori plictisit și sătul, pacienții nu par să sufere prea tare. Relația dintre terapeut și pacienta de luni (interpretată excelent în „In Treatment” de Melissa George, iar în varianta românească de Maria Dinulescu), este, pentru mine, neverosimilă. Faţă de „In Treatment”, în varianta românească lipsește chimia dintre cei doi, ea e mai mult copil decât femeie, iar el este un bărbat care nu prea are poftă nici de propriii săi copii. Ședințele de vineri au și ele mici dificultăți. Terapetul care îl supervizează pe Andrei Poenaru este o femeie care pare să-i fi fost cândva colegă de școală, nu profesoară. În plus, pare permanent supărată pe el pentru ceva anume din trecut și îl dădăcește ca o mama ultraprotectivă, ceea ce nu descrie o relație reală de supervizare. Felicitări însă pentru Bogdan Dumitrache, care a intrat perfect în pielea personajului Tudor.
Cu toate aceste lipsuri legate de „aclimatizarea” serialului, mă bucur să-l urmăresc. Cred, mai ales, că ar putea schimba mentalitatea românilor în ceea ce priveşte psihoterapia.

Advertisement