Despre viață și demnitate

Mă uit la televizor, întrebându-mă dacă această față a societății noastre este, într-adevăr, un  efect al crizei economice ori reprezintă, de fapt, ceva ce noi am creat, asemenea lui Frankenstein. Mi-e teamă că suntem supuși unui proces de dezumanizare și că, pe lângă această criză financiară, parcurgem una mult mai gravă, a umanului. Este normal, probabil, ca o societate să fie stratificată, dar ura claselor și a categoriilor de orice fel între ele se naște doar din pântecele unei societăți violate. De fapt, nu ura este cea care leagă puterea de popor, așa cum nu ea aduce lupii la stână. Între lupi și oi nu e nimic personal. Foamea este cea care-l determină pe lup, ca și faptul că are colți. Oilor doar le e frică.

Am constatat cu surprindere, într-o discuție cu o femeie bolnavă de cancer, că se teme mai tare că va deveni o povară și mai grea pentru fiica ei, după ce pensia îi va fi diminuată, decât de boala în sine. Am aflat astfel că, pentru unii oameni, demnitatea este mai importantă decât viața. Nu e demnitatea unui om un lucru pe care șeful lui ar trebui să-l prețuiască? Nu este important pentru un conducător ce fel de oameni i se supun? Singurul motiv de bucurie nestăvilită a rămas șansa de a spune „eu sunt mai presus de tine”? Cum s-a ajuns ca asta să fie esența existenței noastre?

Era o vreme când ne puteam simți conectați unul cu celălalt. Te uitai în ochii unui om și știai imediat dacă poți avea încredere în el. Strângeai mâna unui necunoscut și, poate, legai o prietenie. Este greșit să credem că aceste aptitudini s-au pierdut de frica sărăciei ce amenință să vină. Vinovată este sărăcia dinăuntrul nostru, faptul că am depășit granița difuză dintre vigilență și paranoia, că nevoia de putere și de dominație, care s-a ivit din frumoasa dorință de a străluci, s-a transformat în fetiș, că puterea este folosită pentru a distruge, nu pentru a proteja, că s-au găsit unități de măsură pentru om cum ar fi banul sau competența, că atunci când avem control sau putere asupra altora nu ne gândim decât la ceea ce aceștia pot face pentru noi.

O despărțire definitivă între om și realitatea pe care tot el a zămislit-o amenință să se întâmple, iar odată cu ea se va produce prăbușirea uneia din părți. Pentru om, această prăbușire va însemna ori moarte, ori altoirea fiecărei celule din el cu cinism și nepăsare.

Unii vor încerca să scape plecând, însă vor fi puțini. Nu și femeia despre care vorbeam mai sus, nu și bătrânii, nu și milioanele de oameni care au învățat că nu-și pot influența destinul. Aceștia se vor transforma, dacă n-au făcut-o încă, în ființe singure și neajutorate.