Este, probabil, cel mai cunoscut experiment psihologic. În 1971, Philip Zimbardo, profesor de psihologie la Stanford University, a încercat să afle cum anume sunt oamenii influențați de captivitate. El urmărea prin acest experiment nu doar comportamentul celor captivi, ci și al celor ce îi păzeau. Pentru a pune pe picioare acest proiect, a transformat subsolul facultății într-o mică pușcărie și a cerut voluntari printr-un anunț publicitar. În urma unor testări serioase, au fost aleși 24 de bărbați, toți studenți de vârste apropiate și caracteristici asemănătoare, sănătoși și echilibrați din punct de vedere psihologic. S-au împărțit, arbitrar, în două grupe, unii urmând să joace rolul prizonierilor, ceilalți al gărzilor.
N-au trecut prea multe ore până când fiecare actor a început să se identifice cu rolul jucat. Chiar din ziua a doua, prizonierii s-au baricadat în celule și au început să țipe la gardieni. Aceștia au profitat de șansă pentru a începe să le aplice corecții. S-au folosit, pe parcursul întregului experiment, metode dintre cele mai umilitoare și degradante. Au fost dezbrăcați și obligați să doarmă pe jos complet goi, au fost deratizați cu spray-uri împotriva păduchilor, obligați să spele wc-urile cu mâinile goale, au fost puși să se înjure între ei. Deoarece gardienii nu aveau voie să-i lovească pe prizonieri, au declanșat împotriva lor extinctoare de incendiu.
Greu de crezut că un om care doar joacă un rol poate depune un astfel de zel. Interesant este și faptul că, deși li s-a spus încă de la început că pot părăsi oricând experimentul, niciun participant nu a cerut acest lucru. Doi dintre deținuți au fost excluși din studiu, dar nu pentru că ar fi cerut-o, ci pentru că au cedat psihic, iar organizatorii i-au scos. Identificarea cu rolul a fost atât de reală, încât s-a pierdut din vedere faptul că erau acolo doar pentru un „joc de roluri”.
Multe persoane au privit acest experiment în plină desfășurare. Era limpede pentru Zimbardo și echipa sa că prizonierii erau serios traumatizați și profund depresivi, în timp ce gardienii manifestau nebănuite tendințe sadice.Totuși, singura care a pus problema moralității acestui experiment a fost logodnica lui Zimbardo, care l-a convins să închidă „pușcăria” după numai șase zile (proiectul trebuia să dureze două săptămâni).
Abuzurile comise de gardieni în închisoarea Abu Ghraib, asemănătoare cu cele petrecute în 1971, l-au determinat pe Philip Zimbardo să revină, în 2007, asupra experimentului și să scrie o carte, editată și în limba română la Nemira, intitulată „Efectul Lucifer”.
Viziunea autorului asupra umanității este una amară. El crede că orice om bun poate deveni un torționar, dacă găsește condiții prielnice, crede că doar teama de repercursiuni ne împiedică să ne facem rău unii altora și că dacă am avea puterea și dreptul de a dispune de altcineva, am face-o cu multă cruzime. Zeci de milioane de oameni au fost torturați și uciși, în ultimul secol de diferite guverne, sisteme sau puteri în numele unor ideologii. Ar trebui acest lucru să ne mai mire, dacă niște studenți hipioți s-au purtat cu semenii lor, despre care știau că nu au vreo vină, cu atâta răutate și sadism?
sunteţi de acord cu concluzia lui zimbardo? dacă da, de ce? dacă nu, de ce?
Comment by explorish — February 22, 2010 @ 4:52 pm |
@Explorish
Buna. Sunt de acord cu faptul ca mediul in care traim ne influenteaza comportamentul. Asta inseamna adaptare. Nu este atat de surprinzator faptul ca “gardienii” si-au schimbat atitudinea, cat timpul foarte scurt in care s-a intamplat. O uniforma, un fluier si un baston le-au dat o alta piele si o alta personalitate.
Zimbardo crede ca gardienii s-au purtat asa de crud pentru ca de-abia asteptam sa ne manifestam instinctele sadice. Pe de alta parte, au facut lucruri despre care toata lumea stie ca le face un gardian. Era singurul model cunoscut de ei si de noi toti, cel al gardianului. Or, ce face mereu un gardian? Suntem convinsi ca s-ar fi purtat la fel si daca “gardianul” le-ar face masaj prizonierilor si le-ar matura celula? Eu cred ca se schimba foarte mult toata povestea, in sensul ca e posibil sa le fi facut masaj si sa le fi maturat celulele.
Mi-e greu sa dau un raspuns provocarii tale. De-asta nu mi-am exprimat opinia nici in material.
Comment by Elena Georgescu — February 23, 2010 @ 5:47 pm |
Acest articol:
http://thelastpsychiatrist.com/2009/11/stanford_prison_experiment_red.html
contrazice un pic concluziile experimentului. Se pare ca participantii la experiment nu au fost chiar un esantion reprezentativ pentru populatia generala.
Pe de alta parte, autorul blog-ului thelastpsychiatrist.com are o pasiune enorma pentru a demonta ceea ce este acceptat in general ca adevar absolut.
Comment by Radu Danescu — February 23, 2010 @ 8:30 pm |
Buna seara. Ar fi interesant de aflat daca acei participanti aveau convingeri religioase si care erau acelea. Cred ca rolul esential al religiei este de a tine sub control pornirile animalice, atavismele uman, prin teama de pedeapsa divina, aceeasi pentru toti, cind legea si restrictiile sociale nu mai exista sau nu pot fi impuse.
Comment by Filbert — February 23, 2010 @ 9:19 pm |
Interesant.Eu sunt de acord.Pot sa spun ca am trait “live” acest experiment cam 10 ani adica am servit patria in acest timp.Este incredibil cum un om se poate schimba in momentul cand are putina putere.Uniforma,grade,fluier si “baieti buni” se transforma in monstrii.Celebrele “masoara holul cu batul de chibrit, curata toaleta cu periuta de dinti, condus pe sub paturi cu valizele, pescuit in chiuvete si multe altele din pacate.Asta in cazul militarilor in termen “veterani vs bibani”.Inuman.Iar tratamentul intre cadre era cam la fel …
.Brrr 
Comment by fighter — February 23, 2010 @ 9:38 pm |
@Radu Danescu
Excelente observatiile celui in cauza. Mai ales ideea urmatoare:
“Zimbardo a crezut ca ne arata cum o persoana «normala» poate deveni rea. Poate ar fi trebuit sa intrebe ce anume face ca o persoana «normala» sa devina victima – ar fi fost acelasi experiment. Putem presupune ca aceleasi forte actioneaza, dar e mai usor sa crezi ca distanta dintre normal si victima e mai mica decat cea dintre normal si rau”.
Comment by Elena Georgescu — February 23, 2010 @ 9:40 pm |
@Filbert
S-a incercat ca subiectii sa fie apropiati ca morala si educatie, sa aiba comportamente adaptate social, sa fie sanatosi si stabili emotional si psihologic. Nu s-au luat in considerare convingerile religioase, din cate stiu eu.
Comment by Elena Georgescu — February 23, 2010 @ 9:54 pm |
@Fighter
Dupa tine, e adevarat ca distanta dintre “normal” si “victima” e egala cu cea dintre “normal” si “rau”?
Comment by Elena Georgescu — February 23, 2010 @ 10:00 pm |
@Elena Georgescu
Eu asa cred.Tinerii ajungeau in armata “normal” cu unele mici exceptii.Deveneau “victime” in scurt timp.O parte din “victime” dupa ce treceau de aceasta etapa deveneau brusc “rai” si aplicau acelasi tratament de care au avut parte ca “victime” noilor “victime”.De ce ? , nu am reusit sa raspund niciodata la aceasta intrebare ?
Comment by fighter — February 23, 2010 @ 10:34 pm |
Au fost si cazuri extreme in care “victimele” i-au impuscat pe cei “rai” si invers. Tinerii veneau in armata dupa ce treceau um test psihologic si erau declarati apti.
Comment by fighter — February 23, 2010 @ 10:44 pm |
a propos de comportamentul din armată, observaţie de când eram copil şi aveam găini: când apărea o găină nouă în “grup”, celelalte o băteau cu ciocul în cap de-o zăpăceau. apoi, dacă apărea una şi mai nouă în grup, penultima era cea mai înverşunată în a o bate pe nou-venită. observ acelaşi tip de comportament la oameni
.
nu ştiu dacă se poate folosi la explicarea comportamentului din experiment, că acolo au pornit de pe picior de egalitate.
în ce priveşte masajul gardienilor… creativ fel de a pune problema. simt că analogia are un punct vulnerabil, dar încă nu l-am găsit
. mă întreb daca cei care ar fi primit masajul ar fi devenit răsfăţaţi, răi şi abuzivi cu prestatorii de servicii.
Comment by explorish — February 23, 2010 @ 10:48 pm |
Apropos de chestia asta cu distanta dintre normal si victima, ca ar fi egala cu cea dintre normal si rau. Potrivit Thelastpsychiatrist, ar fi egale, pentru ca aceleasi forte actioneaza.
Eu zic ca nu putem presupune ca actioneaza aceleasi forte. Dar deloc. Unii ar prefer ipostaza de victime, altora le convine mai mult postura de gardieni. Ba chiar mi se pare mai scurt drumul spre postura de victimă, dacă ai avea de ales. Situatiile nu sunt insa simetrice. Gardienii au o responsabilitate (dar nu cea care le este dată, ci cea pe care şi-o asumă), în timp ce prizonierii beneficiază de o paradoxală libertate, cel putin la inceput.
Şi eu m-am întrebat văzând “Das Experiment” (care, evident, exagerează şi denaturează nişte lucruri) de ce autorul experimentului s-a preocupat doar de (sau mai mult de) paznici. Mie mi se pare că, deşi aparent controlul se află la paznici, în cea mai mare parte este la prizonieri. E suficient ca ei să înţeleagă că dacă nu stârnesc scânteia, nu se va ajunge la nimic rău. Sau asta e mai degrabă valabil pentru film şi mult mai puţin pentru experimentul adevărat?
Comment by Adrian Georgescu — February 23, 2010 @ 11:37 pm |
Eu cred ca experimentul asta a fost sortit esecului din start. Fiecare a vrut sa joace rolul in care a fost pus cat mai bine, poate prea bine.
Sunt de acord insa ca transformarile exista in lumea reala. Armata e un laborator experimental mult mai bun, asa cum spune si Fighter.
Ce nu imi place e generalizarea pe care experimentul Stanford o implica. Imi place sa cred ca sunt si exceptii, din pacate doar exceptii…
“Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifesta : să ştii ca poţi distruge pe cineva, să n-o faci, si acela să nu ştie.” – Marin Preda – chestia asta m-a urmarit de cand am citit cartea…
Comment by Alex_S — February 24, 2010 @ 12:03 pm |
Poate nu la fel de cunoscut dar dupa mine mai interesant e experimentul Milgram. Poate ai putea sa scrii si despre el.
Comment by cozzin — February 24, 2010 @ 4:54 pm |
Mai oameni buni, experimentul Pitesti e mult mai aproape si infinit mai sinistru. Eu am avut prilejul sa vad cu ochii mei celulele fostei inchisori din Pitesti, am vorbit cu unul dintre supravietuitori si chiar am scris pe tema asta. Diferenta intre Pitesti si Stanford e cea dintre Zimbardo si Turcanu. Un prof cu tenure track, civilizat si interesat de progresul disciplinei sale vs. una dintre cele mai sinistre figuri nascute in universul terorii comuniste. Experimentul Stanford este o joaca de-a diavolul intr-un mediu steril si controlat. La Pitesti si mai tarziu la Gherla a for the real Devil’s hunting ground. Prieteni si colegi, studenti la teologie sau filosofie,inteligenti si sensibili au ajuns sa impinga abjectia pana dincolo de imaginabil. A curs sange. Au murit oameni. Imi amintesc cum mama unuia dintre studentii deveniti tortionari nu a putut sa creada ca fiul ei si-a ucis cu mainile lui prietenii. A spus “e imposibil. Cu mainile alea baiatul meu canta dumnezeeste la violoncel. Cu sa produca moarte si suferinta?”
In fine, daca exista cineva care e interesat sa afle mai mult despre experimentul Pitesti, sa-mi bage un mail.
Comment by doctor demonicus-sabbaticus — February 25, 2010 @ 5:58 am |
@Doc
Am denumit categoria „Joaca de-a Dumnezeu”, pentru „Experimentul Pitesti” sau cele desfasurate de nazisti ar fi trebuit creata categoria „Meseria diavolului”.
Intentia mea nu a fost sa fac un top al abjectiei umane, ci sa enumar cateva experimente care, in ciuda aspectului moral indoielnic si a conditiilor improprii in care s-au desfasurat, spun ceva despre fiinta umana. Atat despre subiecti, daca vrei, cat si despre cei care le-au organizat,poate chiar despre noi toti. Asta e de discutat, pentru ca e ceva despre care poti discuta.
Ai perfecta dreptate cu „mediul steril si controlat”. Mai sunt insa diferente importante: 1. subiectii lui Zimbardo, Milgram etc. erau prezenţi acolo din propria vointa si puteau oricand parasi experimentul, 2. Cei care au pus la cale „experimentul Piteşti” nu doreau sa afle ceva despre fiinta umana, ci sa o modifice intr-un sens diabolic. Zimbardo, de pilda, doar calca alaturi de omenesc, dar Turcanu este deja o mutatie.
Dupa parerea mea, cele doua categorii nu se pot alatura, de aceea nu voi scrie despre asa ceva aici. In plus, „fenomenul Pitesti” e ceva prea intim, nu poate fi tratat asa, ca o discutie pe blog. E o marturie care exclude replica, ea amuteste. Ma intereseaza acest subiect, am citit despre el din toate sursele pe care le-am putut gasi, asa ca sunt interesata sa aflu mai mult.
Comment by Elena Georgescu — February 25, 2010 @ 4:27 pm |
In Patimile dupa Pitesti, Paul Goma scrie despre memoria selectiva a victimelor devenite apoi tortionari. Dupa Virgil Ierunca, in aceasta postura s-ar gasi si parintele Calciu.
Comment by Epigonul — February 27, 2010 @ 9:53 am |
Poate ca Erich Fromm avea dreptate cu al sau “lust for submission”.
Foarte interesant blogul, felicitari!
Comment by Blackthorn — February 13, 2012 @ 5:53 pm |