Experimentul Stanford

Este, probabil, cel mai cunoscut experiment psihologic. În 1971, Philip Zimbardo, profesor de psihologie la Stanford University, a încercat să afle cum anume sunt oamenii influențați de captivitate. El urmărea prin acest experiment nu doar comportamentul celor captivi, ci și al celor ce îi păzeau. Pentru a pune pe picioare acest proiect, a transformat subsolul facultății într-o mică pușcărie și a cerut voluntari printr-un anunț publicitar. În urma unor testări serioase, au fost aleși 24 de bărbați, toți studenți de vârste apropiate și caracteristici asemănătoare, sănătoși și echilibrați din punct de vedere psihologic. S-au împărțit, arbitrar, în două grupe, unii urmând să joace rolul prizonierilor, ceilalți al gărzilor.

N-au trecut prea multe ore până când fiecare actor a început să se identifice cu rolul jucat. Chiar din ziua a doua, prizonierii s-au baricadat în celule și au început să țipe la gardieni. Aceștia au profitat de șansă pentru a începe să le aplice corecții. S-au folosit, pe parcursul întregului experiment, metode dintre cele mai umilitoare și degradante. Au fost dezbrăcați și obligați să doarmă pe jos complet goi, au fost deratizați cu spray-uri împotriva păduchilor, obligați să spele wc-urile cu mâinile goale, au fost puși să se înjure între ei. Deoarece gardienii nu aveau voie să-i lovească pe prizonieri, au declanșat împotriva lor extinctoare de incendiu.

Greu de crezut că un om care doar joacă un rol poate depune un astfel de zel. Interesant este și faptul că, deși li s-a spus încă de la început că pot părăsi oricând experimentul, niciun participant nu a cerut acest lucru. Doi dintre deținuți au fost excluși din studiu, dar nu pentru că ar fi cerut-o, ci pentru că au cedat psihic, iar organizatorii i-au scos. Identificarea cu rolul a fost atât de reală, încât s-a pierdut din vedere faptul că erau acolo doar pentru un „joc de roluri”.

Multe persoane au privit acest experiment în plină desfășurare. Era limpede pentru Zimbardo și echipa sa că prizonierii erau serios traumatizați și profund depresivi, în timp ce gardienii manifestau nebănuite tendințe sadice.Totuși, singura care a pus problema moralității acestui experiment a fost logodnica lui Zimbardo, care l-a convins să închidă „pușcăria” după numai șase zile (proiectul trebuia să dureze două săptămâni).

Abuzurile comise de gardieni în  închisoarea Abu Ghraib, asemănătoare cu cele petrecute în 1971, l-au determinat pe Philip Zimbardo să revină, în 2007, asupra experimentului și să scrie o carte, editată și în limba română la Nemira, intitulată „Efectul Lucifer”.

 Viziunea autorului asupra umanității este una amară. El crede că orice om bun poate deveni un torționar, dacă găsește condiții prielnice, crede că doar teama de repercursiuni ne împiedică să ne facem rău unii altora și că dacă am avea puterea și dreptul de a dispune de altcineva, am face-o cu multă cruzime. Zeci de milioane de oameni au fost torturați și uciși, în ultimul secol de diferite guverne, sisteme sau puteri în numele unor ideologii. Ar trebui acest lucru să ne mai mire, dacă niște studenți hipioți s-au purtat cu semenii lor, despre care știau că nu au vreo vină, cu atâta răutate și sadism?

• Un film a fost făcut în 2001 despre acest subiect. Mai multe amănunte despre experiment găsiți aici, pe site-ul lui Zimbardo.

Despre invidie

Dintre toate emoțiile pe care le trăim, invidia este aceea pe care ne străduim cel mai tare să o ascundem. Orice alt sentiment înțeles ca negativ, cum ar fi ura sau gelozia, tot au o componentă demnă sau plauzibilă. Invidia nu poate fi justificată nicicum, e o sabie cu două tăişuri: te simți meschin şi umil şi pentru că o trăieşti, şi pentru că există motive s-o trăieşti.

Invidia, în accepțiune largă, este o trăire de ciudă față de cineva care are sau face ceva ce şi noi am dori să avem ori să facem. Dar este mai mult de-atât, această ciudă fiind însoțită şi de dorința de a face rău, de a distruge ceea ce vedem la alții. Există multă patimă în invidie, există pizmă. Cum am putea să explicăm o astfel de trăire? A vedea ceva frumos şi a dori să distrugi doar pentru că nu poți obține nu e un lucru uşor nici de explicat, nici de înțeles, nici de acceptat. Prin urmare, trebuie ascuns.

Interesant este că, de cele mai multe ori, n-o recunoaştem nici față de noi înşine. Ne mințim că este altceva întrucât dorim să ne întreținem iluzia că suntem nişte ființe superioare, incapabile de sentimente atât de meschine. Psihanalistul Melanie Klein vorbeşte despre mecanismele de apărare pe care le folosim pentru a putea face față propriei invidii. Unul dintre acestea constă în devalorizarea obiectului invidiei. Se spune, de exemplu, despre femeile frumoase că sunt proaste. Este o afirmație fără niciun temei, devalorizantă. Ne ajută să scăpăm chiar şi de invidie, întrucât ceva lipsit de valoare nu are de ce să fie râvnit.

Alteori, ne devalorizăm chiar pe noi. Este posibil ca atunci când suntem în competiție cu cel care ne stârneşte invidie să ne considerăm din start mai slabi şi să ne retragem. O altă ieşire onorabilă este şi îndepărtarea de obiectul invidiat. Distanța a reuşit mereu să diminueze emoțiile, fie ele lăudabile sau nu. O altă abordare interesantă este şi aceea de a încerca să-i faci pe ceilalți să simtă față de tine invidie. Crezi că dacă vei avea suficient succes pentru ca lumea să te invidieze, o să se echilibreze undeva o balanță. Dar acesta e un mecanism care adesea eşuează pentru că aduce multă autoînvinuire.

Indiferent de apărarea pe care o alegem, invidia, se pare, ne încearcă pe toți. Este un alt motiv pentru care nu putem fi perfecți. Putem, totuşi, să fim conştienți de ceea ce simțim pentru a şti mai bine cine suntem. În timp, dacă ne sporim încrederea în noi şi toleranța față de ceilalți, învățăm, cel puțin, s-o controlăm.

O poveste numită ADHD

Impulsivitatea și distractibilitatea, trăsături care au îmbrăcat dintotdeauna comportamentul unui copil, au ajuns în zilele noastre criterii pentru o nouă tulburare psihică:  ADHD (Attention Deficit/ Hyperactivity Disorder), adică “Tulburare de Hiperactivitate cu Deficit de Atenție“. Pot fi bănuiți de acest diagnostic toți acei copii despre care spunem, de obicei, că sunt neastâmpărați. Totuși, manualele de diagnostic ne explică diferența: vor fi diagnosticați doar aceia cărora simptomele le afectează cel puțin două dintre aspectele vieții (relațiile interpersonale, educația sau activitățile). Dacă ținem însă cont că pacienții sunt copii, cel mai adesea sub 8-9 ani, devine foarte greu să stabilești în ce măsură aspectele vieții acestora sunt afectate de simptomele ADHD și nu de altceva. Personal, mi se pare în mare măsură o chestiune de dispoziție a evaluatorului.

Aș mai aminti faptul că, în 1845, medicul german Heinrich Hoffmann a scris pentru fiul său – pe care îl plictiseau basmele vremii – o carte de povești, numită “Peter cel neastâmpărat“. Peste un secol, “simptomele“ simpaticului personaj urmau să desemneze o boală.

Neajutorarea învăţată

Acesta, în opinia mea, e cel mai trist concept al psihologiei şi a fost introdus de către Martin Seligman în urma unor experimente făcute în 1967 şi 1968, care aveau ca subiecţi câinii. Aceste experimente, asemănătoare între ele şi care au confirmat aceleaşi concluzii, au pornit de la constatările anterioare ale lui Pavlov despre cum salivează animalele la un anumit stimul exterior, dacă o perioadă au fost hrăniţi după ce acel stimul a fost aplicat.

În experimentul lui Seligman, câinii erau închişi în cuşti şi trataţi cu şocuri electrice. În prima fază exista acolo şi o clapetă pe care, dacă o acţionau, puteau să se salveze. În faza următoare, imediat ce se obişnuiau să apese clapeta, se schimba consecinţa: uneori nu se întâmpla nimic, alteori şocul electric era mai puternic. După o vreme, cuşca se deschidea singură, dar câinele nu mai ieşea. Stătea acolo, convins că nu mai poate face nimic, învăţase neputinţa în a se ajuta singur.

Din păcate, acest gen de neajutorare este uşor de învăţat nu doar de animale, ci şi de către oameni. Am văzut de multe ori – şi nu doar în cabinet - oameni care pretind şi chiar cred că se iubesc sau că se respectă, dar care sunt, de fapt, legaţi unul de altul precum Seligman de câinele lui: unul are are nevoie de cineva pentru a-şi exersa puterea, celălalt făcând orice pentru a-şi primi recompensa. Neajutorarea învăţată este mereu însoţită de depresie, de pierderea stimei de sine şi de epuizare emoţională. Excluzând bolile cu componentă psihotică, nu cred că există dinamică psihică mai subminantă decât aceasta. Seligman, e, însă, peste tot, îl găsim în părinţii care vor control absolut asupra copiilor lor, în şefii care recompensează după criterii pe care nu le înţelegem, sau chiar în soţii sau soţiile care spun mereu perechii cum ar trebui să se comporte pentru a fi bine în casă, îl găsim în toţi aceia care reuşesc să condiţioneze starea de bine a altcuiva de ceea ce lor le convine.

• Ce ne face să ne purtăm aşa unii cu alţii, ce ne ţine împreună, ce ne dă dreptul să încălcăm dreptul altuia? Înainte de orice altceva, nepăsarea.